Îmi e greu.Simt greutatea poverii cum apasă pe sufletul meu.Sensibil.Zbuciumat.Mă uit înainte.Mult,greu.Mă uit în spate.Parcă totul deageaba.Fiorii disperării îmi parcurg întreg trupul slăbit mai mult ca niciodată.Iubita mea natură s-a transformat.Din verdele-i veșnic măreț de altădată a devenit precum cerul unei zile suparate.Gri. 
  
    Încerc să-mi stăpânesc lacrimile.Nu pot.Ba mai mult încerc să le adun în podul palmei,tremurânde.N-aș vrea să le pierd.Ele fac parte din mine.Mă doare fiecare picătură,dar nu pot să-mi opresc sufletul să se exprime.El doar așa o știe face.Îmi păsa atât de mult. 

 Încât, 
  
  
 încep să caut soluții.Nu vreau să renunț.Vreau să lupt.Nu vreau să iau în calcul eșecul. 
  
 Așa că rog inima să tacă.Și las rațiunea să-mi vorbească.  S-a făcut liniște în suflet.Iar o voce caldă începe să-mi șoptească: 



 

           Astăzi,o nouă zi.Aparent ,pentru cei cu viețile lipsite de emoție ,sub jugul rutinei plictisitoare,la fel ca cea de ieri.Pentru mine însă , ziua de astăzi e cu mult mai specială ca cea de ieri.Nu doar pentru faptul că sunt cu o zi mai aproape de tine ci pentru că astăzi e mai. 
  
 Iar eu,fără să-mi programez asta,astăzi sunt mai fericit ca ieri. 
 Iar fericirea o simt în piept.În viața-mi de poet.De simplu om. 

 Iar eu,fără să caut asta,astăzi sunt mai îndrăgostit de tine decât am fost ieri. 
 Îndrăgostit de urmele pașilor tăi.De simplul fapt că ești.Că sunt.Că suntem. 

 Iar eu,fără să insist,astăzi am primit din partea ta mai multe zâmbete. 
 Raze de speranță.Emoții ascunse într-un suflet profund.Unic.Inocent. 

  
 Iar eu.Eu sunt mai aproape de a fi ceea ce îmi doresc.Mai departe de ceea ce vreau să uit.

 Mai.Ești special.Ești delicat.Ești ceea ce am nevoie.Mulțumesc. 

    Nu e vinovată frumoasa seară de primăvară că scriu,chiar dacă imi creşte inima in piept când văd copacii înviind si schiţând mii de zâmbete sub formă de floricele.Nu sunt cuprins  nici de o  melancolie care să mă facă visător pierdut într-o lume de cuvinte.Nuup! Eu am scris ,scriu si voi scrie mereu din acelaşi simplu motiv: ,,simt".

Simt splendoarea naturii şi mă împinge dragostea faţă de ea sa-mi aştern într-un articol gândurile.Să-i ridic Creatorul in slăvi.Simt...

Simt in piept dureri.Uneori.Neajunsurile vieţii mă fac să simt.Să scriu.Să fiu eu într-o lume anapoda.

Simt timpul şi-l transform in cuvinte.Simt viaţa si o leg prin versuri să fie mai hazlie.Simt...

           Dar astăzi mai mult ca oricând te simt pe tine.Firavă ca razele lunii pe un cer înnorat.Gingaşă ca ghioceii lui Martie şi plăpândă ca în poza ce mi-ai dato zilele trecute cu tine pe când erai baieţel.

    Îţi simt temerile si aş vrea ca împreună să formăm o echipă şi să le alungăm, departe.De tine.De noi.
   Îţi simt reţinerile şi aş vrea sa fii libera pe deplin.Să zbieri,să râzi.Să fii tu însuţi.

Îţi simt ochişorii indreptaţi de multe ori spre deznădejde.Oh,nu! Vreau sa fii o învingătoare!Fii tare!

Te simt...eşti o poezie fără versuri.Un tablou minunat.Splendid.Important.Aparte.Delicat.

Te simt...simplă,potrivită,specială.

Te simt...eşti ceea ce tu nu vrei să crezi.
Te simt...eşti ...o prinţesă fără coroniţă.

Te simt...Simte si tu puterea cuvintelor.Lasă-te convinsă.Nu de mine,ci de ceea ce simt eu.