abc
•18:23
              



                                                                   I


         De frumoasă era frumoasă.Avea ochii verzi,pătrunzători,uneori citeai in ei dragostea pe care o purta mereu cu ea.Avea un trup subţirel,mâinile lungi ,îngrijite,dornice de a îmbrăţişa prinţul pe care îl aştepta de ceva timp.Din prima clipă când am văzuto m-am schimbat total.Începusem să nu mai dorm nopţile,iar când dormeam o visam pe ea.Zilele mi le petreceam în sala de lectură,înconjurat de cărţi care mă ajutau să văd drumul înspre ea.
Odată mă aflam în parcul de lângă stadion ,îmi căutam rostul printre alţi nemuritori ce la rândul lor îşi căutau rostul.Deodata am observato.Era în faţa mea împreună cu sora ei mai mică.Era îmbrăcată cu acelaşi pulover gri pe care îl avea şi prima dată când am văzuto.Am rămas în urma lor.Nu aveam curajul să mă fac văzut.Mă cuprinsese o melancolie puternică.Atunci mi-am dat seama că trebuie să fac ceva.Constatasem că nu mai găsesc plăcere în faptul că o iubesc.Aveam nevoie să simt asta şi din partea ei.M-am aşezat pe o bancă şi am început să-mi fac un plan.Trebuia cumva ca să afle că exist.Imi puneam întrebari destul de absurde însă care mă măcinau în interior.Am plecat acasă fără a ştii ce trebuie să fac ,doar că trebuie să fac.Eram destul de motivat.
        După vreo săptămană mă aflam din nou în acel parc.Imi doream să fie din nou acolo.Mă simţeam capabil să-i vorbesc.Am aşteptato până seara tarziu însă nu a venit.A doua zi însă era acolo.Singură,citea o carte.M-am apropiat cu paşi timizi.Aveam emoţii.Eram aproape sigur că mă voi bâlbâi.Totuşi suferisem prea mult ca să ratez ocazia.Dacă acum nu i-aş fi vorbit aş fi regretat toată viaţa.M-am apropiat şi am încercat să zâmbesc:
-Salut! Pot să stau lângă tine?
-Da.(cu o voce înceată)
Au urmat apoi vreo două,trei minute de tăcere.Ea citea liniştită în continuare,eu imi alegeam cuvintele.
-Mi-aş dori să îţi spun ceva,zic eu deodată.
-Dar mă cunoşti?veni răspunsul tot sub formă de întrebare.Habar nu avea ce spunea.Nu putea gândi ce spune.
-Destul de bine.Dar mi-ar place să te cunosc şi mai bine.M-am săturat să sufăr singur.
Dintr-o dată parcă cineva imi dăduse foc.Începusem bine dar ultima frază am scăpato.Era ceea ce gândeam eu.Nu ar fi trebuit să-i dau drumul afară.
-De ce suferi?....singur? 
Era o întrebare grea.Simţeam asta.Acum ce să fac?Să continui şi să-i spun tot ce simt pentru ea sau să o scot cumva la cale printr-o altă metoda.
-Pentru că m-am îndragostit de tine...şi....(tăcere din ambele părţi) ,şi cred că eşti cea mai dulce fată.
Era clar.Mi-o luase inima pe dinainte.Eu doar executam comanda.
Aşteptam un răspuns care nu venea.Parcă nu ştia ce să răspundă.Defapt chiar nu ştia,aşa că am continuat eu:
-Nu te supăra pe mine.Nu am mai putut rezista.Trebuia să ţi-o spun.Te înţeleg dacă nu poţi...
-Ce să pot? Mă întrerupe .
Bună întrebare.O simteam rece.Nu ia prins prea bine ceea ce tocmai îi mărturiseam aşa că am renunţat la orice plan şi am încercat să o fac sa zâmbească.
-Păăiii ,uite.Ce ar fi ca să ne plimbăm împreună prin parc ţinându-ne de mână şi povestindu-ne povestea vieţii noastre.
N-am făcuto să zâmbească deloc.Am surprinso neplăcut.Mă aşteptam să îmi spună că am greşit persoana şi că să iau nişte aspirină poate imi trece suferinţa.Dar nu,răspunsul ei urma să mă surprindă plăcut.
-Bine ,accept să ne plimbăm însă te voi lăsa să mă ţii de mână doar atunci când o să-mi fie frig.Deocamdată imi e cald.O să te anunţ când am nevoie de mâna ta.



                                                                  II



       Aceea după masă probabil nu o să o uit niciodată chiar dacă pentru mulți nu înseamnă decât câteva ore petrecute într-un anume loc,făcând ceva.Pentru mine acele câteva ore au fost cele mai frumoase ore pentru simplul fapt că pentru câteva clipe am avut lângă mine persoana care mă motiva cel mai puternic în viață.Neștiind acest lucru nimeni ,doar eu,și fiind incapabil să-i transmit ei ceea ce simt ,prin cuvinte,mă comportam ca un robot condus de un copil răzvrătit,în cazul meu ,o inimă neînțeleasă. 
      
       Nu a contat timpul cât am avuto lângă mine.După primele secunde alături de ea parcă eram mulțumit.Obținusem deja mult în comparație cu ceea ce speram să primesc.Chiar și amenințarea, după vreo zece minute de plimbare,că atunci când vom ajunge în capătul trotuarului v-a trebui să ne despartim,n-a contat pentru mine, chiar dacă ea încerca să țină situația sub controlul ei ,eu știam destul de sigur că orice mi s-ar întâmplă acum tot aș fi cel mai fericit băiat. 
 Întradevăr ,trotuarul se terminase după vreo șaptezeci de metri însă pentru mine un nou drum tocmai începuse,sau asta credeam eu.Salutul : ,,Pa,poate mai vorbim cândva" pe care mi-l adresase înainte să se urce în tramvai la început a fost unul dezamăgitor.Eu credeam că deja sunt o persoană specială pentru ea.Nu puteam înțelege pe moment de ce acel ,,poate",deloc sigur,era legat de verbul ,,a vorbi",o acțiune pe care eu aș fi vrut să o fac în fiecare zi și nu doar cândva,nicidecum poate,ci sigur.Pentru câteva secunde am rămas pe loc,blocat,iar când mi-am revenit mi-am dat seama de două lucruri.Primul era că eu ar fi trebuit să merg acasă cu același tramvai ca și ea și al doilea că trebuia să fiu fericit pentru că am obținut ceea ce mi-am propus.. 
                Am preferat  să aștept următorul tramvai pe o bancă de la marginea parcului.Mă simțeam destul de relaxat, poate că atmosfera aceea frumoasă de seară și acel verde natural îmi făceau bine.Începuse să-mi placă acel loc,ba chiar de fiecare data când treceam pe lângă el simțeam un ușor fior care îmi trece prin corp,un sentiment special.Rămas singur am început să derulez filmul și să analizez fiecare cuvânt.Îmi aminteam perfect totul.Tot ce văzusem la ea era tipărit în mintea mea.Fiecare gest pentru mine a contat.Tocmai începusem să o descoper cu adevăr.Era o ființă minunată și chiar dacă nu ar fi așa eu nu aș putea niciodată să îmi dau seama de asta.Cred că m-am născut îndrăgostit de ea și am rămas așa pentru tot restul vieții.Iar atunci când ești îndrăgostit corpul,mintea și inima dau cele mai mari erori posibile.Începi să crezi că viața e frumoasă tot timpul,că dușmanii nu îți sunt dușmani cu adevărat ci doar în capul tău,că sesiunea de examene de la facultate e una destul de ușoară și că o să îți iei toate examenele.Într-un fel e bine să fi îndrăgostit pentru că devii un izvor de pozitivitate însă totodată devii naiv.Începi să modifici pozițiile din clasamentul de priorități ale vieții tale,iar pentru un student   să apăra pe primul loc o fată  în locul studiilor uneori ar putea fi destul de dramatic.Depinde de om.Asta am crezut și eu.Parcă eram conștient de toate lucrurile astea și încercam să mă conving pe mine însumi că nu e chiar așa.Că eu sunt o excepție și că sunt capabil pentru tot restul vieții mele să fac lucrurile bine.Să-mi meargă bine și să-mi vină tot bine.Însă așa după cum cred că deja v-ați dat seama cu mine era o problemă.Nu era gravă,era plăcută tocmai începusem să iubesc,iar iubirea dacă nu o înțelegi îți poate aduce surprize,iar surprizele dacă nu sunt plăcute sunt neplăcute și asta nu își dorește nimeni însă toți avem parte de așa ceva măcar de vreo cincizeci de ori în viață.Că așa e viața. 
                 Ajuns acasă pentru câtva timp am încercat să nu mă mai gândesc la ea.Totuși ,a două zi trebuia să merg la cursuri,să mă concentrez asupra altor lucruri.De încercat am încercat,nereușind,bineînțeles. 
 A urmat o noapte destul de scurtă cu un somn fragmentat și cu multe gânduri care circulau în mintea mea ca mașinile pe DN7.Un furnicar de idei tocmai se cladise în mine.Idei despre ea,despre mine ,despre noi însă mereu cu ea în centrul atenției.Mă măcina groaznic gândul că ea se păstra totuși destul de rece față de mine iar eu fierbeam.Îmi era teamă de eșec,de faptul că data viitoare îmi va spune amic,iar eu aș fi vrut să-i fac cadou luna de pe cer și două stele pe care să scriu două cuvinte spuse de persoane ce se iubesc.Acea teamă nu am putut s-o mai alung.Devenise o parte din mine,un  sentiment acceptat dar începusem să-l îndulcesc cu puțină speranța că poate totuși avusesem puțin impact asupra ei și printr-o minune ar putea aprecia ceva la mine,lucru care s-o facă să vrea să ne cunoaștem.Dar cu ce aș putea s-o impresionez? Eram un băiat destul de simplu,construit parcă din prea puține elemente,pasionat de lectură,student în anul I,cu o părere despre viață destul de vagă. 
 Până la urmă nici despre iubire nu știam  prea multe.Citisem întreaga colecție de poezii a lui Mihai și destule romane în care principala temă era dragostea,însă acest lucru nu mă ajuta la prea mult.Eram lipsit de experiență.Aveam doar o imaginație bogată care mă ajuta doar atunci când aveam în mână un pix și o foaie ,că de multe ori încercam s-o folosesc vorbind și nu reușeam. 
 În acele momente întreaga mea viață părea o mulțime de piese de puzzle care oricât ai încerca să le găsești locul nu izbuteai.De fericirea din parc nici urmă,acum totul părea gri.Chiar dacă înainte să mă pun în pat credeam că am realizat ceva vorbiind cu ea,acum chiar și acest fapt nu mai era o realizare și pur și simplu un lucru ce s-a intaplat și cine știi ce importantă are.Mintea începuse s-o ia razna.Mă gândeam la ideea manifestată în aceleași poezii scrise de Eminescu.El toată viață lui a avut o problemă cu iubirea.A avut o iubire neîmpărtășită.Iar lucru ăsta nu îmi dădea speranțe prea mari.Eminescu a fost deștept.Știe el de ce a scris ce a scris și de ce a suferit din cauza dragostei.Toate lucrurile mă duceau la aceași concluzie.Dragostea nu e chiar așa frumoasă,ba mai mult e doar un sentiment vândut bine,care controlează viețile multora,  pătimași de acest viciu,neputinciosi să mai iasă din jocul lui. 
         Acum când stau și mă gândesc la aceea noapte îmi dau seamă cât de greu e să te menții mereu limpede la minte.Viața te trece prin multe iar suferința te modelează.Pe mine viață tocmai mă încerca.Era unul dintre primele mele examene importante.Trebuia să dobândesc credință.Să crezi în tine și în ce ți-ai propus să faci iar eu picasem examenul.În realitate aveam șanse mari ca a două zi să primesc căldură din partea fetei,însă în mintea mea a doua zi aveam șanse mari să mor.La concluzia asta am ajuns după atâta frământare.Însă viața întotdeauna ne duce pe unde trebuie să ne ducă,așa că după cele câteva ore de conversații învolburate cu mine însumi ,mi s-a întâmplat un lucru destul de potrivit și frumos.Am adormit iar cele câteva ore de somn urmau să lase în urmă ideile,concepțiile negativiste despre viață,aducându-mă la normalitate sau cel puțin la așa cum eram eu de obicei.