Timpul nu-i al meu.Daca ar fi al meu l-as ucide,asa cum el
mi-a ucis candva un ghiocel.Acel ghiocel rasarit intr-o zi aspra de primavara
pe cand zapada abia plecase.Pe atunci eram un solitar in cautarea unui nimic
impresionant,iar acel ghiocel fusese marele cadou pe care primavara mi-l
adusese de departe pentru sufletul meu.Era mica mea comoara,pentru unii un
nimic pentru mine scanteia ce ma facea sa-mi revin de la absurditate la
normalitate.Dragostea ce ma lega de aceea floare era puternica,ma mobilize,ma
facea sa spun ca am chef de viata,mai exact de viata mea.
Insa totul s-a sfarsit cand mi-am adus aminte ca totul se
masoara in timp,chiar si ceea ce nu se vede se masoara in timp.Iar timpul il stiam.Uneori
timpul mi-a facut bine insa de cele mai multe ori m-a lovit.Simteam ca ma va
lovi si acum.Imi dadeam seama pentru ca trupul meu tremura si nu era din cauza
frigului.Nu imi era frig.Eram in clocot,precum un razboinic ,gata de lupta
,insa adversarul meu se facea nevazut,as fi lovit cu pumnul,dar el s-ar fi
ferit.As fi vrut ca aceea lupta s-o castig,dar lucrul acesta era o idée absurda,care
in timp am inteleso.Timpul nu-l poti invinge,insa nici el pe tine nu te va ucide.Razboiul
dintre om si timp se duce zilnic,clipita de clipita iar fara de acest razboi
fara sfarsit viata ar fi o moara de vant.
3 comentarii:
Nu te lua la intrecere cu el :D
Ei, timpul nu exista :P
Timpul, e uneori un dusman mare.:)