Author: llobyt
•14:44

Om fiind,obişnuiesc a simţii
A lăsa inima liberă
A iubii.

Dar nu iubesc cum tu o faci
Sau alţii fără nume
Nu mă-nţelegi.

Şi te privesc oricând te văd
Cu dor în piept
Nostalgic.

Speranţa mi-e alături
In locul tau şezând,
La pieptul cald.

Doar glasul tău mă vizitează
In nopţiile târzii
Si reci.

Absenţa ta e motivată
Şi înteleasă pe deplin
De alţii.

Eu n-am nici codrul nici verdeaţa
Nici măcar teiul ,
Lui Mihai.

Dar te aştept să-ţi spun povestea
Ce am putea s-o scriem
Amandoi.

|
This entry was posted on 14:44 and is filed under . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

0 comentarii: